Baba Dochia

Deși legenda Dochiei are un fond tracic comun, ea regăsindu-se și în mitologia altor popoare precum bulgarii, sârbii, grecii sau albanezii, pietrele magice numite „Babele” nu se găsesc decât în România. În Munţii Bucegi există un complex de stânci numit „Babele”, în Ceahlău avem „Baba Dochia”, iar un alt complex, denumit tot “Babele”, se află în Buzău.

Și pentru că este unul dintre cele mai autohtone și mai vechi mituri, l-am ales și noi pentru a deschide seria personajelor DE CO-lecție ale ediției Zippo DECO.

Dar cine a fost Dochia? Ei bine, ea a fost odată… ca niciodată… că de n-ar fi nu s-ar povesti, așa-i? A fost o babă cu suflet rău. Sau o fată de împărat? Sau a fost o simplă ciobăniţă? Indiferent de adevăr, Dochia reprezintă o poveste fundamentală a folclorului românesc. Din legendă în istorie, din mitologie în tradiţie, Dochia a lăsat obiceiuri de primăvară pe care românii le respectă, sau măcar le cunosc, şi astăzi. Hai să descoperim – sau să ne reamintim – împreună câteva dintre cele mai răspândite dintre acestea, iar pentru final ți-am pregătit 9 dintre cele mai cunoscute legende ale Dochiei – toate diferite, însă toate având acel ceva comun. Lecturează dacă vrei să știi exact ce ți-am pregătit să porți pe brichetă.

Mitul şi tradiţia

Baba Dochia (în unele locuri cunoscută sub numele de Baba Marta sau Baba Odochia) este unul dintre cele mai importante personaje din mitologia românească. După spusele lui George Călinescu, Baba Dochia face parte din cele “4 mituri fundamentale care au modelat cultura și spiritualitatea românească”. Sacrul stă sub semnul venirii primăverii, de aici derivând mai multe legende și tradiții românești, evocate an de an.

Folclorul popular românesc asociază cel mai frecvent primele nouă zile ale lunii martie cu povestea Babei Dochia, dar există și zone etnografice în care se consideră că zilele Babei încep mai devreme, la sfârșitul lui februarie, sau mai târziu, în primele 9 zile din Postul Paștelui, a zecea zi fiind ziua Babei Dochia. Indiferent de perioadă, cert e că de aici s-a născut mitul Babelor. Babele sunt acele femei înţelepte, care au o legătură strânsă cu divinitatea. Sunt ursitoare, moaşe şi cele care au câte un leac pentru orice boală. Zilele Babelor sunt magice, dar sunt și cele mai schimbătoare și capricioase (asemenea unor femei, se spune… nu confirmăm). Cea mai întâlnită tradiție este ca pe 1 Martie fetele şi femeile (în unele locuri, și bărbații) să își aleagă „o babă” – o zi – aşa urmând să afle cum le va fi tot anul: frumos sau urât, vesel sau mohorât, în funcţie de vremea din ziua aleasă. În alte tradiții locale, băieții află cum le va fi nevasta alegând una din aceste zile. Acest obicei este răspândit în tot arealul balcanic în care au trăit cândva tracii, însă doar noi avem și toponimele.

Se spune că babele se aleg înainte de luna martie, în două moduri: fie la întâmplare, fie după un mic calcul numerologic, în funcție de data nașterii. Mai exact, se adună cifrele care formează ziua nașterii, până când rezultatul este un număr dintr-o singură cifră.

În unele locuri se spune că primele 4 zile ale babelor arată cum urmează să fie anotimpurile: 1 martie este considerată baba de primăvară sau baba semănatului, 2 martie este baba de vară, 3 martie – baba de toamnă, iar 4 martie este baba de iarnă.

 

Luna martie stă, oricum ai privi-o, sub semnul luptei dintre forţele malefice ale iernii şi cele benefice ale primăverii, ale ”revenirii la viață”. Capriciile vremii caracteristice acestei perioade sunt patronate de cele 9 sau 12 (depinde de zonă) Babe: o suită de semidivinităţi meteorologice. În prezent se vorbeşte cel mai des de 9 Babe, de pe 1 până pe 9 martie. Dar acestea sunt frecvent menţionate și în număr de 12, iar zilele lor nu ar avea o dată fixă. Numai cea mai aprigă dintre ele, Dochia, se arată în fiecare an la 1 Martie.

În anumite zone, Zilele Babelor sunt urmate de cele ale Moşilor sau Uncheşilor, care se sfârşesc de Alexii, la 17 Martie. Graniţa dintre aceste zile este data de 9 Martie. Când zilele sunt friguroase, atunci se zice că ”sunt aspre rău Babele”, dar vor fi mai moi Uncheşii. În unele credințe, vremea din ziua de 9 Martie se va menţine timp de 40 de zile, şi chiar şi în ziua de Paşti.

Dintre toate Babele, cea mai straşnică, mai aspră și mai cunoscută este Dochia. Ea stă la cumpăna dintre anul vechi şi anul nou, dintre iarnă şi vară. Este bătrînă, la fel ca şi anul, întocmai ca şi Moş Crăciun, fiind urmată în calendar de sfinţi tineri, care marchează un nou ciclu temporal. Astfel, după Baba Dochia urmează SînToader, care vine „întotdeauna înfocat şi călduros, ca un Făt Frumos”. În Basarabia, şi pe alocuri, i se mai spune şi Baba Marta. Dacă ziua de Baba Dochia e frumoasă, atunci toată primăvara şi vara vor fi frumoase.

Baba Dochia are drept corespondent în calendar pe Sf. Evdochia, de la care, spun unele variante, și-a luat numele, ca urmare a interferenţei dintre legenda populară şi cea creştină. Aceasta este însă singura asemănare, căci în popor ea este pur şi simplu Baba cea aspră şi capricioasă. Dochia este o zeitate feminină sezonieră, care moare şi renaşte anual. Împietrirea ei în ziua echinoţiului de primăvară (9 martie în calendarul iulian) simbolizează moartea anului vechi şi renaşterea anului nou. Începutul lui martie cumulează o serie de semnificaţii şi sărbători, căci ne situăm la început de an, în preajma echinoţiului de primăvară, când zilele sunt egale cu nopţile. Astrul zilei devine din ce în ce mai puternic, patronând începutul noului sezon agricol. În credinţa poporului român, fiecare soi de animale sălbatice sau domestice îşi are perioada rutului primăvara. Ziua de 3 martie a fost ţinută mult timp drept sărbătoarea tradiţională a capului de primăvară. La această dată se credea că se logodesc păsările cerului şi cele domestice, adică începe perioada rutului. Împăratul Caesar a fost cel care a schimbat Anul Nou de la 1 martie, la 1 ianuarie. Până la el, 1 Martie marca Anul Nou, şi mai cu seamă anul nou agricol. Marte a fost la origini zeul primăverii, vegetaţiei, ulterior căpătând valenţe războinice. De-a lungul milenilor, diversele popoare au ales variate date de serbare a Anului Nou, dar toate sunt legate de mişcarea Soarelui, de solstiţii şi echinoţii. Calendarul roman a avut iniţial 10 luni (de aici şi numele actual al lunilor, de exemplu septembrie e luna a şaptea, octombrie a opta etc.), şi începea la 1 Martie. După reforma calendaristică din timpul lui Iulius Caesar, data Anului Nou a fost mutată la 1 ianuarie. Acest lucru a tras şi strămutarea multor obiceiuri din primăvară în ciclul Sărbătorilor de Iarnă de 12 zile (25 decembrie Crăciun – 6 ianuarie Boboteaza). Pluguşorul, care marca scoaterea plugului şi tragerea primei brazde, este un exemplu edificator. Cele 12 zile sunt practic o reeditare a celor 12 luni ale anului: se spunea că așa cum va fi vremea în zilele dintre Crăciun şi Bobotează, aşa vor fi lunile anului.

Dar să revenim la „oile” noastre. Sau ale Babei Dochia, dacă vrei. Baba Dochia se aseamănă, ca personaj mitic, cu zeiţa neolitică Terra Mater, cu luno și Diana din Panteonul roman, cu Hera și Artemis din Panteonul grec, sau cu Sfânta Evdochia samariteanca. Frumoasa Evdochia, născută în Cetatea lliopolei din Liban în vremea Împăratului Traian, şi-ar fi trăit tinereţea în desfrâu, dar spre bătrâneţe s-a pocăit și a fost botezată de episcopul Theodot. Și-a împărţit averea la săraci şi s-a retras la mănăstire, unde ar fi făcut mai multe minuni, pentru care a primit rangul de cuvioasă mucenică și o zi de celebrare în calendarul creştin: 1 Martie. Calendarul popular şi-ar fi însuşit numele Evdochiei creştine ca Baba Dochia, reprezentând Anul Vechi (iarna), care e nevoit să se retragă în favoarea anului nou (primăvara) după 9 zile de „confruntări”. Zile în care Baba își tot leapădă câte un cojoc.

Ce se face și ce nu se face în 1 Martie – Ziua Babei Dochia

Mai demult, Ziua Babei Dochia trebuia să fie ținută ca o sărbătoare, numai torsul fiind permis (pentru că și Baba Dochia a plecat pe munte cu fusul). Altfel, Baba Dochia s-ar fi mâniat așa de tare încât, scuturându-și cojoacele timp de 9 zile la rând, iarna s-ar fi prelungit. Fetele mari care nu-și doreau soacre rele se sileau din răsputeri să nu muncească deloc pe 1 martie. În această zi, ușile și ferestrele trebuiau lăsate larg deschise, pentru a intra aerul de primăvară. Tot în această zi, se spunea că dacă oamenii mănâncă urzici, vor fi sănătoși tot anul. În unele zone ale țării exista obiceiul ca femeile să fiarbă bostan alb și să dea de sufletul Dochiei, ca să o înduplece și să mai poată lucra câte ceva. În alte zone, din contră, oamenii începeau cât mai multe activități, fiindcă Dochia era o femeie din cale-afară de harnică. În Mehedinți exista obiceiul ca în dimineața zilei de 1 Martie să nu ieși din casă nemâncat, ca să nu fii spurcat de cuc.

            Iar referitor la obiceiul Mărțișorului, acesta ar fi legat tot de Baba Dochia: se spune că, mergând cu oile la munte, a luat cu sine și un caier de lână, torcând un fir roșu și unul alb, pe care le-a unit, simbolizând funia anului. În ziua de Dochia (1 Martie) femeile împleteau un fir de mătase sau lână roșie cu unul alb, iar apoi îl puneau la gât, pentru a fi rumene și albe peste an. Mărțișorul se purta până în ziua de Sfântul Gheorghe, când se agăța pe un trandafir sau pe o creangă de cireș înflorit. În Bucovina, după ce femeile scoteau mărțișorul de la gât, îl păstrau zicând că e bun de deochi și se spălau cu el pe ochi.

Iată și 9 dintre variantele cele mai cunoscute ale poveștilor cu Dochia:

Se spune că baba Dochia avea un băiat renumit pentru frumuseţea sa – Dragobete îi spunea lumea. Toate fetele erau îndrăgostite de el, dar băiatul îşi dăruise iubirea doar uneia. Baba Dochia era extrem de rea – copiii fugeau din calea ei când o vedeau, iar oamenii se ascundeau în curţi. Bătrâna nu a acceptat-o pe fată şi, din răutate, i-a poruncit fetei să meargă la râu cu un ghem de lână neagră şi să o spele până ajunge albă, şi abia atunci să se întoarcă le feciorul ei. În mijlocul iernii, când era un ger de crăpau pietrele, fata spăla în continuu lâna primită. Obosită şi un mâinile degerate, fata îşi pierdea speranţa. Lângă ea, la râu, se pare că a venit o bătrână, Sfânta Vineri, care i-a oferit o floare roşie cu care să spele lâna. Ghemul, din negru tuciuriu cum era, a devenit pe dată alb ca laptele. Mânioasă că fata a reuşit şi crezând că floarea este un semn de primăvară, baba Dochia a plecat pe munte cu turma sa de mioare. Şi tot înaintând, mai arunca câte un cojoc. Ajunsese baba să poarte numai o ie. Şi exact atunci a pornit un viscol care a făcut-o stană de piatră pe Dochia cea haină şi oile sale.

În unele variante, chiar Iisus Hristos, impresionat de durerea fetei, a fost cel care i-a dat floarea cea roșie.

Iar Baba Dochia, în drumul său spre munte, purta 9 sau 12 cojoace.

În alte variante, Dochia, soacra cea rea, a trimis-o pe noră să îi aducă un coșuleț plin fragi, în toiul iernii, sau să nu mai vină acasă. Plângând, fata pleacă pe munte, cu gândul că nu se va mai întoarce. Dar în drumul său îi întâlnește pe Dumnezeu și pe Sfântul Petru – întruchipați în doi moșnegi stând în jurul unui foc în vârf de munte – care îi aud povestea și cărora li se face milă de ea. Așa că îi dau o cană cu jar, acoperită cu o batistă, despre care îi spun fetei să o ducă până acasă fără să se uite înăuntru. Fata ascultă, iar când baba descoperă cana, aceasta e plină cu fragi proaspeți și înmiresmați. Mai de ciudă că nora s-a întors acasă, mai convinsă că sus pe munte a venit deja primăvara, pleacă cu oile „să pască muguri fragezi”. Mergând în grabă, se încălzește și tot aruncă pe drum câte un cojoc din cele 9 pe care și le luase la plecare. Nu găsește nicăieri primăvara visată, dar insistă până când și ea, și oile ei, se transformă în stane înghețate de piatră.

Una dintre variantele legendei, pe care o găsim și în Descriptio Moldaviae al lui Dimitrie Cantemir, ne-o prezintă pe Baba Dochia ca pe o păstoriță bătrână care-și păștea turma de oi sub munte, împreună cu alte păstorițe. Grăbită să ajungă mai repede cu oile sale la pășune, și știind că vremea este schimbătoare, și-a pus pe ea nouă cojoace și s-a aventurat să suie muntele la 1 martie. Suratele ei au sfătuit-o să nu se încreadă în luna Martie, că e prea devreme, să mai aștepte să treacă luna asta năbădăioasă, dar ea le-a răspuns, cu dispreț, că „nu se teme de Marte”, și a pornit la drum. Jignită, luna Martie a pedepsit-o. La început, a încălzit treptat primele 9 zile, astfel că baba a lepădat zilnic câte un cojoc, lăsându-l pe unde trecea. În ziua a noua, Martie, a împrumutat trei zile de iarnă de la Februarie, și a dat un ger strașnic, împietrind-o pe păstorița care cârtise împotriva ei, cu tot cu turma de mioare.

Superstițiile, credințele și datinile legate de Zilele Babelor (1-9 martie) scot la iveală alte aspecte mitice: Baba Dochia (ca semidivinitate meteorologică), împreună cu cortegiul ei de babe (păstorițele rămase la poalele muntelui), reflectă nestatornicia timpului în trecerea lui de la iarnă la primăvară, dar și posibilitatea de a prevesti această nestatornicie. Pentru că Zilele Babelor au calitatea de oracole pentru mersul timpului. După Zilele Babelor unii spun că urmează Zilele Moșilor – mai blânzi și sunt înclinați să aducă vreme bună. Însă despre ei nu ne-a rămas un mit, ca în cazul Babei Dochia.

O altă versiune a legendei spune că Baba Dochia avea o turmă de oi pe care a dat-o în grijă unor flăcăi din sat. La sfârșitul lunii februarie, băieții au pierdut oile pe munte, iar baba i-a pedepsit. Supărată la culme, ea s-a îmbrăcat cu 9 cojoace și a plecat pe un ger cumplit să își caute oile. În timp ce urca pe munte, vremea se încălzea, așa că în prima zi a lepădat un cojoc. Oile tot nu erau de găsit, așa că în a 2-a zi Baba a mai lepădat un cojoc, blestemând zeii care schimbau vremea. A continuat să își lepede cojoacele până când a rămas fără nici unul. Într-un final, Baba Dochia și-a găsit oile și se pregătea să se întoarcă în sat. Fiind supărat de blestemele babei, Martie a împrumutat de la fratele său Februarie un ger năprasnic pe care l-a abătut asupra acesteia. Nemaiavând cojoacele, Dochia a înghețat de vie. Se spune că Baba Dochia și-a găsit sfârșitul în cea de-a noua zi a lui Martie. În aceea zi a fost mare bucurie în sat. Cică ă flăcăii pedepsiți de Dochia au făcut un „priveghi” pentru aceasta, stropit cu câte 40 de pahare cu vin.

Conform unei legende culese din popor chiar de Gheorghe Asachi, Dochia era fiica conducătorului dac Decebal. Fata era nespus de frumoasă, lucru care se ştia în toate cele patru zări. În vremea în care romanii au ajuns pe teritoriul Daciei, liderul lor, împăratul Traian s-a îndrăgostit de Dochia. Ea a refuzat, însă, să devină soţia lui, şi s-a refugiat pe muntele sacru al dacilor, Ceahlăul. Romanul se pare că a urmărit-o până acolo. Dându-şi seama că nu poate scăpa de el, Dochia s-a rugat zeului Zamolxe. Iar frumoasa fată, împreună cu oile sale, a fost transformată în stâncă.

 

Despre această variantă cu împăratul Traian și fiica lui Decebal, celebrul critic literar George Călinescu spunea că este „rezultatul unei întregi experiențe de viață a poporului român”.

Prin unele părți se zice că Dochia a fost o fată care, încă de mică, a fost dusă la schitul de la poalele Ceahlăului, iar când a crescut, s-a călugărit. Într-o zi s-a depărtat de schit şi a început a se plimba printr-o frumoasă poiană din apropierea schitului. I-a plăcut atât de mult încât, de atunci, în fiecare dimineaţă ieşea să dezmierde florile înviorate de rouă. Alţi prieteni nu avea, decât florile şi păsările codrilor. O dată, în această poiană, a întâlnit un prinţ frumos, de care s-a îndrăgostit pe loc. Acum nu o mai interesau nici florile, nici păsările, gândul fiindu-i numai la iubitul ei. Şi-au făcut multe visuri împreună şi erau foarte fericiţi amândoi. A venit însă o zi când Dochia l-a aşteptat în zadar pe drăguţul ei, că acesta nu a mai venit, ca de obicei, la locul întâlnirii. A aşteptat o zi, a aşteptat două, apoi nouă, dar prinţul tot nu s-a arătat. Apoi a aflat că s-a însurat. Vestea a durut-o atât de mult că i-a întunecat judecata. În zorii zilei care a urmat, a ieşit iar să-şi dezmierde florile, după care nu s-a mai întors la schit. S-a urcat însă pe Ceahlău, unde a rătăcit douăsprezece zile, nebună de durere şi deznădejde. În cea de-a douăsprezecea zi s-a suit pe o stâncă mare şi şi-a dat drumul în prăpastie.

De atunci, stânca poartă numele de Dochia, iar primele 12 zile din luna martie sunt zilele de rătăcire ale Dochiei. Se crede că aceste zile corespund celor 12 luni ale anului. Ziua de 1 martie reprezintă luna ianuarie, iar ziua de 12 martie reprezintă luna decembrie. Unii cred că aşa cum este timpul din aceste zile, aşa va fi şi luna corespunzătoare.

În varianta aceasta, Dochia era chiar fiica unui împărat vestit, şi era atât de frumoasă că toţi fiii de crai o peţiră dar ei de nici unul nu-i plăcea. Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta, porneşte cu război împotriva împăratului, tatăl fetei. Îl bate, îl prinde şi se apropie de palatul fetei, căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată. Dochia, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă. Și-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace căci era iarnă şi topenie de frig, şi a luat drumul spre pădure. A stat fata – adică baba, nu fata – până primăvara când a dat colţul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc, şi aşa până ce şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a azvârlit ultimul cojoc, unde nu a început deodată un vânt aşa de puternic, încât o îngheţă pe babă şi o prefăcu într-o stană de gheaţă. Pasă-mi-te c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său.

De-atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbător în cele nouă zile de la începutul primăverii. Şi tocmai când ai zis Doamne-ajută şi ţi-ai lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba încă şi cu câte o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a rămas şi vorba: „Să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!“.

După ultima zi a babei se crede că frigul nu mai are putere, iar oamenii nu mai au nevoie de foc. De aceea, în acea zi, se curăţă curţile, se strânge tot gunoiul la un loc şi i se dă foc, iar apoi oamenii sar peste el ca să se afume şi să fie feriţi de orice spurcăciune, căci toate spurcăciunile ard o dată cu gunoiul. Tot pentru asta, femeile afumă şi prin case, cu o cârpă arsă. De acum s-a sfârşit şi cu babele, sfânta muncă începe iarăşi cu bucurie ca şi anul trecut!

În Bucovina, legenda Dochiei– fată de împărat – este puţin diferită.

Fugind de un rege cotropitor care voia să o ia de nevastă, fata de împărat a urcat pe munte. Tot urcând şi purtând nouă cojoace, fetei a început să îi fie cald. Şi rând pe rând a început să arunce câte unul. Când a ajuns în vârf, iarna era în toi. Aşa că Dochia, mânioasă, a început să îl ocărască pe Dumnezeu, iar pentru cuvintele sale, Acesta a pedepsit-o, transformând-o în stană de piatră.

Femeia harnică

O altă legendă, mai puțin cunoscută, ne spune că Dochia a fost o femeie simplă și harnică ce îngrijea de nouă capre. Isprăvind nutrețul, a plecat cu ele la munte, crezând că Martie e mai prost și nu îi pasă de timpul lui. Martie, ca să se răzbune, a împrumutat de la Făurar 9 zile și s-a pus pe ploi și pe ninsoare. Astfel, Dochia a fost surprinsă de vremea rece și capricioasă și a înghețat cu tot cu capre, transformându-se în stană de piatră.

Unii spun chiar că Dochia ar fi fost o femeie bună, care făcea mult bine. Aceasta avea frică de Dumnezeu și îi ajuta pe cei nevoiași dându-le de pomană brânză, lapte sau lână. Când au vrut să o prindă păgânii, Dochia a fugit cu oile în munte, unde l-a rugat pe Dumnezeu să o tranforme în stâncă, să nu poată fi găsită niciodată. Iar Dumnezeu i-a ascultat ruga.

În urma unei călătorii pe Ceahlău, în 1838, Gheorghe Asachi, inspirat de legendele locului, a scris o baladă în cinstea mitului Dochiei:

„Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acolo e rea furtună
E locaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochia
Zece oi ş-a ei popor
Ea domnează-n vizunie
Peste turme şi păstori.
La frumuseţe şi la minte
Nici-o giună nu-i samana
Vrednică de-a ei părinte,
De Decebal, ea era.
Dar cum Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pe cel care-ar fi scăpat-o
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână
Deşi e biruitor,
Frumuseţei ei se-nchină
Se subjugă de amor.
Împăratu-n van cată
Pe Dochia a-mblânzi.
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai
A ei haină aurită
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită.
Schiptru-i este un toiag.
Traian vine-n astă ţară
Şi de-a biru-i deprins.
Spre Dochia cea fugară
Acu mâna a întins.
Atunci ea, cu graiu ferbinte
„Zamolxis, o zeu! striga,
Te giur pe al meu părinte
Astăzi, rog nu mă lăsa!”
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutită zâna
Se preface-n bolovan.
El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi,
Pre ea pune-a sa coroană
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copera-a ei sân,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea peste păstori.”

Distribuie articolul: